cand strangi in brate pe cineva, mori un pic.
te lasi pe tine la o parte. ca pe o periuta uzata de dinti.
citeam undeva ca, atunci cand stai alaturi de cineva care moare, asezat langa patul lui, cand il tii de mana si-i vbesti pt ca el nu m poate vbi si se teme, citeam ca atunci parca l-ai conduce in moarte, ai lua moartea lui asupra ta.
m scria ca dupa aceea esti cumva condamnat sa traiesti numai in exteriorul tau.
imaginez asta ca un soi de manusa, care iti primeste mana in ea si care s-a deprins atat de tare cu mana ta, incat ceea ce ai spune ca e interiorul ei exista numai in relatie cu textura pielii tale.
stateam la o masa m multi si cineva a scris pe foaia din fata mea 'dialog despre cum nu ne m e frica cand vbm' -
primesti in tine cuvintele celuilalt si tot ce esti tu e numai o suprafata pe care ele pot sa se aseze.
About Me
- khora
- imi spune alex cosmescu. ceea ce as vrea cel m tare acum e sa pot iesi toata ziua si sa stau de povesti cu oamenii la care tin si sa-i asc cu drag mult de tot. si noaptea sa stau acasa, sa-mi asc muzica, sa citesc si sa scriu. si sa nu m tb sa fac nimic altceva
3 comments:
cand strangi in brate pe cineva, mori un pic.
te lasi pe tine la o parte. ca pe o periuta uzata de dinti
suna misticoid, cartarescian, unde comparatia cu elementul din mediul cotidian nu reuseste sa salveze ideea, pt ca e si ea din recuzita obisnuita.
nici restul despre moarte nu-mi place, pentru ca iarasi suna sententios, mi-ar fi placut sa citesc despre cum e cind moare cineva linga tine, dar nu era la ce ma asteptam. nu stiu cum e in realitate si nici nu vreau sa aflu, mi se pare cumplit de sec si inspaimintator.
imi place asta, dar reformulat: cuvintele celuilalt si tot ce esti tu e o suprafata pe care ele pot sa se aseze.
am reformulat m multe chestii:) m-am grabit sa postez asta, in word am eliminat unele faze
iti trm zilele astea:)
drag
Chestia cu mănuşa e extraordinară. Experimentam cu ceva timp în urmă o teorie similară (posibil ceva fenomenologie). Stabileam diferite relaţii cu lucrui, cu experienţe, cu mine însumi; şi toate acestea îşi găseau sensul anume în relaţia dată. Avînd lucrul într-adevăr în faţă, eu uitam total de mine, renunţam la viaţa mea, la tot ce am şi tot ce sunt dedincîndu-mă total acelui lucru. Îi dăruiam un sine nou pe care să-l transforme cu discursul său. Şi lucrul îşi rostea destinul vieţii sale anume în şi prin fiinţa pe care eu i-o dăruiam. Ceva similar experimentez în relaţie cu oamenii. Dar aici aş introduce şi ceva de Serres, cînd doi sunt într-adevăr prezenţi atunci apare „parazitul”, acel extra-ordinar, oaspetele neinvitat, lucrul care se întîmplă între doi.
Post a Comment