mergeam pe stradă şi
ardeam afiş după afiş
flăcările erau altfel la foile simple / altfel la cele îmbibate cu cerneluri chimice / erau albastre verzi galbene
noaptea era o prezenţă caldă şi bună care te îmbrăţişează
s-au apropiat de mine 2 poliţişti
ziceau: ’hai cu noi la secţie’
ziceau: ’să ne spui cine eşti’
ziceau: ’să nu ne minţi’
eu spun numai adevărul, le-am spus, asta e toată etica mea, eu spun numai adevărul şi adevărul ne va face liberi pe toţi
m-au luat în cabinet. mi-au ars
barba cu aceeaşi brichetă cu care
ardeam afişele. mi-au scos şireturile şi
m-au închis în izolator. acolo era
numai un prag de piatră pe care
puteai să te întinzi.
de după gratii auzeam cum
râd în cabinet.
unul a ieşit şi a aruncat o petardă
aprinsă exact lângă mine. ’vrem
şi noi să sărbătorim’. petarda a
explodat – urechile mi-au ţiuit –
era întuneric şi rece în izolatorul ăla. era numai ţiuitul din urechi şi tăcerea avea un contur pe care puteai să-ţi treci vârfurile degetelor şi să te gândeşti la dragoste şi căldură
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
1 comment:
Am avut o experienţă similară în perioada cînd făceam Poetic Terrorism în satul meu (lipeam fraze şocante, poeme utilitare, graffiti). După 5 luni de insurecţie am fost capturat, noaptea, pe la vreo 12. Şi veneau mulţi, mulţi; veneau să vadă „cine este acela care...”, veneau să mă opreseze, să mă închidă în închisoare psihologică, să mă ameninţe. Brusc m-am trezit că fiecare era un poliţist, ţinînd o armă invizibilă la tîmpla mea. Sigur, a venit şi poliţistul adevărat, ne-a fotografiat. Şi primarul a venit; s-a discutat la şedinţa consiliului („tipii care murdăresc satul”). În fine, nimeni nu a considerat ceea ce-am făcut eu ca un joc, o evadare, un act realizat din dragoste pentru ei, un dar frumos oferit fiecăruia, o operă de artă extra-ordinară, puternică, i-mediată.
Post a Comment